Francesco Petrarca – Cantul V [Il Canzoniere]

Poem dedicat lui Giacomo Colonna, pentru că a sprijinit acțiunile regelui Franței împotriva necredincioșilor.
O, suflet bun, având cerul ca sursă
și ca veșmânt un trup de om ce piere,
dar care nu îți este închisoare:
să-ți fie drumul lin, fără cădere,
căci firea ta e blândă și supusă,
și treci ușor de orice frontiere,
când barca ta plutește în tăcere
lăsând în urmă lumea cea orbită,
ca portul să-l găsească,
iar vântul din apus s-o însoțească;
s-o poarte lin prin valea cea umbrită,
unde jelim năpasta grea, lumească,
de vechi atașamente s-o despartă,
să ia calea dorită,
spre Orient, c-acolo se îndreaptă.
Poate c-acele rugăciuni duioase
și-acele lacrimi sfinte, muritoare,
ajuns-au la suprema pietate;
ori poate că n-au fost convingătoare
și nici atât de vii și merituoase
ca să înșele veșnica dreptate;
dar bunul prinț ce-n cer are palate
spre locul crucii și al răstignirii
privirea-și pironește
pe Carol, ce revanșa își dorește,
căci amânarea lasă loc mâhnirii,
când Europa de mulți ani jelește;
deci el soția iute și-o ajută,
și-n patima vorbirii,
aruncă Babilonul în derută.
Cei ce trăiesc din munți pân’ la Garona
și de la Ron și Rin până la mare
însemnele creștine le urmează;
iar cei ce n-au uitat de-a lor onoare,
la sud de Pirinei, din toată zona,
cu Aragon acum înaintează;
din Anglia la Gibraltar vibrează
și insule și-oceanul ce nu doarme,
căci unde-i răspândită
doctrina de pe Helicon venită
sunt fel de fel de straie, limbi și arme,
ce pentru țelul nobil se agită.
Ce-amor licit sau plin de demnitate,
ce fii și câte doamne,
dispreț primit-au cu așa dreptate?.
O parte-a lumii îngropată zace
sub gheață și zăpada întărită,
departe de sărutul dat de soare;
și-acolo unde ziua-i cam grăbită,
se naște-un neam ce nu dorește pace,
pe care moartea nicidecum nu-l doare.
Și-acesta, de-ar avea credință mare,
cu zel german din teacă spada-ar smulge
că turci, arabi, caldei
și alții care se încred în zei
de pe-acest țărm ce e scăldat în sânge
s-ar dovedi nevrednici și mișei;
popor fricos, cu fire dezmățată
ce sabia n-o strânge,
iar lovitura lui în vânt e dată.
Să scoatem gâtul, deci, acum de-acolo,
din jugul vechi, iar vălul ce-nfășoară
ai noștri ochi să-l sfâșiem pe dată,
iar geniul nobil ce din cer coboară
prin harul celui veșnic zeu, Apollo,
și elocvența, astăzi tu le-arată
în scris sau în vorbirea-nflăcărată:
că de-Amphion și-Orfeu citind în șoaptă
de nu simți încântare,
n-o să-nțelegi cum predicând cu-ardoare
Italia cu-ai săi fii se deșteaptă
pentru Iisus și lancea-o strânge tare;
căci spre-adevăr privind mama străbună,
n-a fost o altă faptă
mai nobilă și-o cauză mai bună.
Tu, cel ce-ai adunat frumos tezaur,
căci răsfoit-ai carte după carte,
și pân’ la cer te-ai înălțat cu soma,
nu știi imperiul fiului lui Marte,
Augustus, de trei ori pe cap cu laur
încununat, ce-și răspândea aroma,
și sângele ce-a fost vărsat de Roma
de multe ori, părând să nu îi pese:
căci n-a fost respectuoasă,
ci știutoare și evlavioasă
când pedepsit-a grelele ofense
pentru Iisus și mama-i glorioasă?
Cum ar putea vrăjmașii să mai spere
în omenești succese,
când chiar Hristos se luptă cu putere?.
Uite la Xerxes ce dădea frisoane,
când năvălea pe-aici prin voia sorții
pe noi corăbii, să ne cate vina;
și o să vezi cum triste-și plângeau soții
sub văl cernit femeile persane,
și marea se-nroșea la Salamina.
Dar nu numai aceasta fu ruina
poporului din est la o adică,
ce-a fost întors din cale;
la Marathon și-n cheile mortale
a fost învins de o armată mică,
și-așa sunt mii de întâmplări reale:
De-aceea tu la Domnul te închină
cu gândul, fără frică,
căci El îți umple anii de lumină.
Tu, cântul meu, zări-vei țărmul antic,
Italia, ce eu n-o pot cuprinde,
râu, deal, nu-mi sunt sfiala,
ci-Amor din lumea lui îmi dă sminteala
de a iubi și sufletul mi-aprinde:
iar Firea nu distruge rânduiala.
Hai, du-te la tovarăși, căci se spune,
nu doar sub văl descinde
Amor, ce râs sau plâns pe chip ne pune.