Mult se plânge-al meu bădiță
Că-i e dor de-a mea guriță,
Când mi-ascultă horile
Înfloresc cărările.
Măi bădiță, bădișor,
Hai diseară la izvor,
La izvorul Crișului,
La porțile dorului.
Lasă-l focului de dor
Că de el nu scapi ușor,
Că de el nu scapi ușor
Ca soarele de sub nori.
Doru-și are rostul lui,
Tot omu-i cu partea lui,
Num-atunci când îmbătrânim
La dor nu ne mai gândim.
Sensul versurilor
Cântecul exprimă dorul unui bădiță și legătura sa cu natura. Versurile reflectă asupra inevitabilității dorului și a modului în care acesta se estompează odată cu trecerea timpului, sugerând o acceptare melancolică a vieții.