Trec prin sat atelaje cu măgăruși,
prin zona de august, stelară, de aur și argint.
Trec purtând niște moși, niște pepeni,
niște iarbă cu spicul de pus panaș
la coifuri,
negara, moleața vânătă violacee.
Ei privesc de sus,
de la înălțimea cotigii
acest Bărăgan; merg
vitele rare pe drumuri,
șchioapătă oi
și țiganii trec de la-nceputul vremii
spre fine,
cu focul, cu fierul încins,
cu ghiocul și caii sperietori.
Și mai sunt niște fântâni,
niște răspântii cu nume uitate,
niște troițe de tablă
cojindu-și vopselele
în cerul amiezii
– ce soare-al amiezii strălucitor,
iadul slăvit, nimbând
răstigniții și nerăstigniții;.
soare, pământ,
întru credința lor
fără sfârșit.
Sensul versurilor
Piesa descrie o scenă rurală statică, plină de elemente tradiționale și religioase. Este o contemplare asupra vieții simple, a credinței și a trecerii timpului într-un peisaj românesc arhetipal.