O, ce barbară e iubirea
Ce-o dăm adesea în vileag!
Nebuni de patimi, în neștire,
Ucidem tot ce-avem mai drag!
Mai ieri în dragostea ta oarbă
Șopteai triumfător: «E-a mea!»
Te uită azi și te întreabă:
Ce s-a făcut sărmana ea?
De ce s-au stins tânjiți bujorii
Și ochii nu mai râd deloc?
Au ars în jariștea plânsorii,
S-au stins în lacrime de foc.
Mai ții, tu, minte oare ceasul
Întâii voastre întâlniri:
Surâsul ei senin și glasul
Și toată vraja din priviri?
Dar ce-a rămas în amintire
Și visul tău ținut-a cât?
S-a stins precum o amintire,
Cât vara nordică și-atât!
Iubirea ta a fost păcatul
Ce i-a adus osânda grea,
Pe viața ei și-a pus stigmatul,
Ocară mașteră și rea.
Sărmana inimă sihastră!
Nici amintiri nu-i vin în zbor,
Demult cu lumea lor măiastră
S-au risipit la rândul lor.
Lumina vieții e cernită,
Pământul pare trist și gol,
Iar floarea inimii strivită
De gloată zace în nămol.
Iar după suferința toată
Sub zgură ce i-a mai rămas?
Obida grea, nemeritată,
Fără de lacrimi, fără glas.
O, ce barbară e iubirea
Ce-o dăm adesea în vileag!
Nebuni de patimi, în neștire
Ucidem tot ce ni-i mai drag.
Sensul versurilor
Piesa descrie natura distructivă a iubirii, cum poate aduce suferință și regret. Vorbește despre pierderea inocenței și a bucuriei într-o relație toxică, lăsând în urmă doar durere și amărăciune.