Tu, patimă străfundă, moarte vie,
am tot sperat scrisori că-mi vei trimite,
și-ncep să cred, cu florile-ofilite,
că însumi îmi lipsesc de nu-mi ești mie.
Ce-i moartea n-are vântul cum să știe,
nici pietrele nu știu de-s adumbrite.
Iar luna lipsă n-are să palpite
în mierea sa vreo inimă pustie.
Dar sufăr. Zgâriai aceste vine
pe brâul tău de tigru-rândunică,
mușcai din crini și înflorii în tine.
Cu vorbe deci demența mi-o ridică,
ori nopții infinite și senine
dă-i negrul dor ce sufletu-mi despică.
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorința profundă a poetului de a primi o scrisoare de la persoana iubită. Absența acesteia generează un sentiment acut de pierdere și suferință, explorând teme precum moartea simbolică și pustiul interior.