Federico Garcia Lorca – Oraș Fără Somn

Nu doarme nimeni în cer. Nimeni. Nimeni.
Nu doarme nimeni.
Făpturile din lună iscodesc și-și veghează colibele.
Vor veni șopârlele vii să muște oamenii ce nu mai visează
și cel ce fuge cu inima frântă va-ntâlni la răspântii
fantastul crocodil liniștit sub gingașul protest al astrelor.
Nu doarme nimeni în lume. Nimeni. Nimeni.
Nu doarme nimeni.
În cel mai îndepărtat cimitir e un mort
ce se vaită trei ani
că-n genunchi are-un sterp peisaj;
și copilu-ngropat azi dimineață plângea într-atât
încât au trebuit să cheme câinii – să tacă.
Viața nu este vis. Alarmă! Alarmă! Alarmă!
Ne prăbușim pe scări să-nfulecăm pământul umed
sau urcăm pe tăișul zăpezii cu corul daliilor moarte.
Dar nu e uitare, nici vis;
carne vie. Săruturile leagă gurile
într-un desiș de vene proaspete
și pe-acela ce-l doare durerea-i, mereu o să-l doară,
și pe cel ce se teme, pe umeri moartea-l va lua.
Într-o zi,
caii vor trăi în taverne
și, furioase, furnicile
vor invada galbene ceruri ce se refugiază în ochii vacilor.
Într-o altă zi
vom vedea învierea fluturilor disecați
și străbătând același peisaj de bureți cenușii, și vapoare tăcute,
vom vedea strălucindu-ne inelul și trandafiri din limba noastră crescând.
Alarmă! Alarmă! Alarmă!
Cei ce încă păstrează urme de ghiare și de averse,
băiatul acela ce plânge că nu cunoaște născocirea podului
sau mortul acela ce nu mai are decât capul și un pantof,
trebuie duși la zidul unde așteaptă șopârle și șerpi,
unde așteaptă dinții ursului,
unde așteaptă mumificata mână-a copilului
și se zbârlește pielea cămilei cu un violent fior albastru.
Nu doarme nimeni în cer. Nimeni. Nimeni.
Nu doarme nimeni.
Dar dacă-nchide ochii vreunul,
biciuiți-l, fiii mei, biciuiți-l!
Să fie o panoramă de ochi deschiși
și amare răni aprinse.
Nu doarme nimeni în lume. Nimeni. nimeni.
Am mai spus-o.
Nu doarme nimeni.
Dar dacă cineva are noaptea tâmplele năpădite de mușchi,
deschideți trapele să se vadă sub lună
cupele false, veninul și craniul teatrelor.