Fadwa Tuqan – Cântare Martirilor Intifadei

I.
Își desenară drumul către viață.
Și îl pavară cu coral, cu sânge tineresc de nuanța cornalinei;
Și ridicară inimi – jăratec, foc și pietre – ținându-le-n căușul palmei.
Uciseră cu ele balaurul din drum.
– E timpul afirmării! Puternice să fiți, voi inimi!
Și vocea lor a răsunat
peste timpanul lumii și s-a extins în fiecare colț.
E timpul afirmării!
Erau puternici, muriră în picioare,
strălucitori ca stelele ce luminează drumul, tot sărutând pe buze viața.

II.
Îi atacase moartea, spălându-și coasa-n ei.
Și-n chipul morții răsăriră
mai puri și mai frumoși decât pădurea de palmieri,
mai unduioși decât câmpiile de grâu,
mai limpezi decât strălucirea dimineții,
mai puri și mai frumoși decât copacii pe care ploile-i alintă-n sân de zori.
S-au ridicat.. au asaltat.. s-au repezit
pe câmpul de bătaie, precum un snop de foc.
Și luară foc.. se-aprinseră.. și străluceau
în mijlocul cărării – apoi au dispărut…

III.
E visul vostru, ca-n depărtări să străluciți
îmbrățișând un viitor ferice!
Prin ale voastre palme pătrunde învierea Lui.
Și va sosi cu lunga dimineață-nmugurită,
săltându-se din al ruinelor străfund,
cu chipul zâmbitor
și cu o stea lucind pe fruntea-i naltă.

IV.
Va continua țărâna să-și alăpteze visul toată viața.
De sânul său nu-l vor putea despride
nici demonii văzduhului, pământului și mării,
și nici mobilizarea hidrei.
Nu-l va-nțărca oricât de lacom devine
agresorul;
Nu-l va-nțărca chiar dacă mâna morții,
muiată-n perfidie,
pătează sfârcul țărânei cu fructele-i amare.

V.
Priviți-i acolo-n depărtări,
îmbrățișați, cum își îndură moartea,
suind pe înălțimi
și cățărându-se în fața ochilor planetei!
Pe frânghia din sângele vărsat
se cațăra-vor mai sus și tot mai sus..
Nu stăpâni-va moartea trădătoare prin inimile lor,
căci pe cărarea jertfei vor merge lângă ei
și visele-nvierii, și zorile de mâine.
Priviți-i prin ochiul Intifadei: sunt șoimi
ce leagă cerul de patria sfințită și de lut!.