Să aflu adevărul, și sus în munți am mers…
A cui e oare mâna ce tese-n Univers?
Acuma știu – de lucru când iar s-a apucat,
Să teasă și să-ntindă pe cer ștergar vărgat.
Ea lasă draperia de nouri drept în jos!
E, tunetul, bărbatul ce pleacă mânios…
Cât plouă, după nouri prin spate a trecut
Multicolore fire, și-i gata de țesut.
Mătăsuri diafane, lumină, funigei…
E, fulgerul, suveică la îndemâna ei!
Și mult apoi, furtuna în zare pân’ s-a șters,
Ea tot mai mânuiește suveica-n Univers!
Sensul versurilor
Piesa descrie o călătorie spirituală în munți, unde naratorul descoperă că forțele naturii, precum tunetul și fulgerul, sunt instrumente folosite de o entitate divină pentru a țese universul. Metafora ștergarului bucovinean sugerează o creație complexă și artistică a lumii.