Cu cât prezentul urcă spre viitor, suvoi,
Adânc, tot mai nostalgic trecut rămânem noi!
Când viitorul fi-va prezent abia-nceput,
Demult antichitate va fi acest trecut!
Ades mi-aud în vine, de cine știe când,
Materia sau timpul necontenit pulsând:
Mai pure decât spicul imaculatei spumi,
În fiecare clipă se nasc atâtea lumi….
Mărire, armoniei din cer și din genuni!
Pătrunde bine tâlcul acestor succesiuni:
Alături de furnică și munte colosal,
Ești parte din solemnul poem universal!
Prin inimă, regretul să-ți treacă mai ușor,
Ca prin adâncul mării o umbră de cocor…
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra trecerii timpului și a locului omului în univers. Subliniază cum prezentul devine trecut, iar omul rămâne nostalgic în urma acestui flux continuu. Totul este parte dintr-un poem universal.