Când alte universuri mă cheamă sau le chem,
De-o nostalgie cruntă adânc oftez și gem,
Căci știu atât de bine că din același lut
Și trupul meu și Calea Lactee s-au făcut,
Că din aceeași piatră cândva am scăpărat
Luceafărul de ziuă și ochiul meu curat,
Și nici măcar o clipă eu nu mă mir că pot
Să țin pe creanga asta și universul tot.
Îl port pe creanga asta întinsă ușurel,
Cum port lumina lumii în piatra de inel,
Și pare universul imens și uimitor,
Adeseori ca bucla iubitei de ușor,
Și-l simt pân’ la durere și imn, adese, când
Cumplit mi se apasă pe creanga lăcrămând.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimentul de nostalgie și conexiunea profundă dintre om și univers. Vorbește despre cum purtăm în noi imensitatea cosmosului și cum această conștientizare poate aduce atât uimire, cât și durere.