Crai nou se tot ivește pe codri și genuni:
E coasă aninată de tată în goruni.
Când s-a culcat, și timpul cu piatra l-a-nvelit,
Pân’o să crească iarbă mai bună de cosit.
El s-a culcat, și, iată de când nu s-a răspuns,
La subțioară iarbă și mie mi-a ajuns!
Să iau din arbori coasa degeaba m-am tot dus:
Cu cât îmi crește iarba, ea suie și mai sus!
Am să mă zbat, din arbori s-o iau numaidecât:
Ce mă voi face mâine cu iarbă pân’la gât?
Sensul versurilor
Piesa descrie un sentiment de neputință în fața trecerii timpului și a morții. Personajul se confruntă cu o situație imposibilă, simbolizată de iarba care crește necontrolat și de coasa inaccesibilă, sugerând o luptă inutilă împotriva inevitabilului.