Eugeniu Măgirescu – Ruga

Lui Costache Oprișan.
(fragment)
IV.
Gem butucii, gem de mult prin țară,
Lanțurile, plumbii culcă frunți,
Cad feciori în dansul cruntei nunți,
Ușile se-nchid pe dinafară.
Temnița, strigoaica ne-mpăcată,
Lâncezește-n bezne fără zori,
Cu priboaie-nfipte în ușori,
Și amurguri tinere-n lăcată.
„- Ce credeau arcașii lui Apollo?
C-or să frângă veacul de lumini?
Nici poveste, stupi de floare plini!!
Veți roi în viața de dincolo!”.
Suduie directorul de-ngheață:
„- De beton să fiți, tot vă răzbim.
Ce părere ai, măi Serafim??”
„- Eu am muncă silnică pe viață!”.
Astarat și-adună corifeii,
La cenaclul ereziei lor
Trismegistul nopții regizor
Joacă-n poartă dansul Salomeei.
V.
Zi de zi, într-un simbol ridicul,
Moartea împărțind cu polonicul,
Linciorește ciorbe prin hârdaie,
Străvezii cu oasele-n bătaie.
Racilă încornorată-n foale,
Foamea linge blidurile goale.
Hulpave reptile ies la pradă
Pe morbida oaselor grămadă.
Trece prânzul slab ca o epavă
Pe la ușa noastră cu otravă
Și din treacăt ne izbește-n nară
Altă deziluzie amară.
Și cum stăm lungiți pe dușumele,
Rumegând în minte minciunele,
Trece iluzorie și cina.
Ce mai sculă și-a ales jivina!!..
În măsuri gigante de nesații,
Spargem chinul limitelor rații,
Și de foamea zorilor de mâine
Roadem noaptea codri mari de pâine.
La ospățul visului ce-adastă,
Dincolo, cu miere și colastă
Toastăm, strângând fără putere,
Între dinți, paharul cu himere.
Stăm la beci, bătuți în lanțuri, goi,
Muscă gerul ucigaș din noi,
Paznicii ne-nseamnă pe ciolane
Cu gârbaciul, roșii găitane.
Pentru-o vorbă, pentru te miri ce,
Furiile cad năpraznice,
Strâmbe ca ponoasele acele
Scrise-n cartea legii lor mișele.
Cu minciuni, cu foame, cu belciuge,
Cu morminte fără de coșciuge,
Sufletul voind să ni-l câștige,
Spectrul morții umblă-n catalige.
Urlă directorul de cruzime:
„- N-ai murit de foame, Serafime?
N-ai să-mi scapi, chiar dacă-ai de fier,
Mâine treci la alt atelier.”.
VI.
Ce-i dacă-n obscure carcere de zid,
Orizonturi pure lacătele-nchid?
Ce-i dacă-n oțele sângeră un vis,
Când, pe creastă, cerul larg ți s-a deschis?!
Din nebănuitul nopții coviltir,
Suferința urcă aripi de safir.
Omul prins în ele trece porți de scrum.
Sprinten ca lumina, blând ca un parfum
Tainic printre gratii sumbre și zăvoare,
Ochiu-și trage melcii, doldora de soare
Și revarsă-n omul frământat, dulceață
Și-mpăcări cu iz de dincolo de viață.
Netezești cu mâna ori aduni sub haină,
Hrană pentru suflet, taină după taină,
În cămara strâmtă cât locașul cheii
Ochiul dă conture plastice ideii.
Ici o amintire fragedă te cheamă,
Colo un prieten, dincolo o mamă.
Năluciri albastre în aripi de ceară,
Candele uscate-n dragostea de țară,
Îngeri cu mireasmă caldă, la amvon.
Toate fac din bezna asta panteon.
Și-mpăcată-n sine, inima din mers,
Cântă-n preslăvire, cântec fără ghiers..
Suflete, zăbavă de heruv în om,
Face-m-aș pe creasta cerurilor dom,
Să te-ncap în mine, chivot de argint
Cu cântări de clopot, noaptea să te-alint.
Suflete, cămării mele musafir,
Buzei tale arse, face-m-aș potir,
Face-m-aș vibrare lină de lumină,
Să tresalt când dorul tău de cer suspină.
Mâine, când te-or bate zorii bucurie,
Cu lănci lungi de soare-n pragul veșniciei,
Să păstrăm amintea noastră dimpreună,
Tu să-mi fii statuia, eu să-ți fiu cunună..
Cântă prin celulă inima-mpăcată,
Când din broaște ușa sare dintr-o dată.
Crudă ca păcatul, temnița-și zburlește
Poate cea din urmă racilă, hoțește.
VII.
Care mai de care mai sălbatic,
Mai aprins de ură, mai hain,
Aduceau dintr-un adânc Sarmatic
Tare vechi la Pontul Euxin.
Se plimbau prin țară, cum se plimbă,
În zig-zag, nojița prin opinci,
Și scandau, împleticiți în limbă,
Guturale, proaște de lozinci.
Și cum nimeni n-avea ochi să-i vază,
Au dat buzna-n veac cu scule tari,
Uite-i colea-n ușă cum holbează
De plăcere, rânjetele-n pari.
Era chiar în noaptea Învierii,
Și bătea un clopot tras de vânt,
Era ceasul greu când temnicerii
Mai aprinși ca strechiile sunt.
Năvăliră peste el ca lupii,
Ațâțați de unul dintre ei,
Cum se-asmut pe câte-un flutur, stupii,
C-a picat din zbor lângă știubei.
Năvăliră peste el cu bâte,
Cu odgoane și cu răngi de fier,
Dracu-și mustră-n uitături urâte
Ucenicii prin atelier.
„- Cât credeai că o să-ți meargă festa,
Cârtiță spurcată de haiduc??
De pe ringul veacului acesta
De-alde tine, dracului se duc.
N-ai venit la noi de voie, iată,
Am venit la tine noi – Ce zici?
Treci în legea noastră, ori te-mbată,
Mai departe, idolii tăi mici??”.
Spune tot. Zi cântecele noastre,
Vrei, nu vrei, te facem noi să cânți.”
Firavi, ca arcadele-n dezastre
Umerii loviți căzură frânți.
L-au legat de mâini și de picioare,
I-au băgat în gură un ciorap
Și i-au pus pe trupul gol amare
Vânătăi, din tălpi și până-n cap.
L-au bătut până făcură scurtă
Și s-au rânduit ca la arman,
Mii de pumni în cap, în piept, în burtă,
Fluiera ciomagul pe ciolan.
Spumegau de ură ca nebunii;
„- Spune tot. Înjură-l pe Christos!
Și demască-ți bunii și străbunii,
Dumnezeul tău de ofticos!”.
Unul mai aprins, de gât îl strânge.
Altul îl strivește sub călcâi.
Gâlgâie din piept șuvoi de sânge
Și-a căzut în leșinul dintâi.
***
Dintr-o dată se făcu lumină
Și cântau copii cuminți în cer.
Se făcea că stă într-o grădină,
Era Paști și luna lui Prier.
Și-i punea, cu flori de măr, zefirul,
Sărutări pe umăr, pe obraz.
Era cald, era sublim delirul
Și ningea din slavă cu topaz.
Pe aici bătute-n smalț de soare
Oamenii treceau cuminți și buni,
Potolind în suflet fiecare
Stolurile sale de lăstuni.
***
Delira în brațele durerii,
Când același glas de temnicer,
Răsuna în golul încăperii:
„- Treceți-l la alt „atelier”.”.
L-au udat cu apă, i-au dat palme,
L-au dereticat ca pe-un chilim,
Și-ntr-o nouă ploaie de sudalme,
S-a trezit din leșin Serafim.
Capul greu, picioarele umflate,
Spânzurau bucăți de carne-n jos,
Parcă trage-o mie de păcate,
Parcă-i cel mai mare ticălos.
Și-au urmat de-a rândul alte probe,
Alte răfuieli de saltimbanci,
Intonate-n ritmul altor tobe,
Alte sarabande, cu alți draci.
Dar n-a plâns, n-a pângărit altare,
N-a cântat cu ei, n-a spus nimic,
Prăbușit din nou în leșin, pare,
C-a prins chip de sfânt și mucenic.
Câte răni avea, câte cucuie,
Câtă sfărmătură de ciolan!
Răspândind mireasmă de cățuie
Toate fumegau nepământean.
L-au cercat în coada unei mături,
I-au mai tras o cizmă, două-n cap,
L-au scuipat și s-au mutat alături,
Să strivească altă viață-n trap.
Parcă iadul tot, în noaptea-aceea,
Răzvrătit de jos și până sus,
În ocări mai mari decât ideea
Profana-Învierea lui Iisus.
VIII.
În noaptea-aceea cerul sta sub ceață,
Și n-avea ochi să vază cum se-mplânt
Tăișurile morții în pământ,
Parcă plângea cu mâinile la față.
Tăceau copacii despuiați de freamăt,
Și greierii tăceau pe strune moi,
Doar cucuveaua-nfiora, priboi,
Cuprinsul greu al beznelor, cu geamăt.
În noaptea-aceea țopăiau strigoii
Un straniu dans în șfichiuri de vâlvori,
Și cerul trist se-ntunecă de nori
Și plânse mult, în lacrimile ploii.
Apoi un demon străveziu, prin spațiu,
Trecând spre nord, în hohote, căzu;
„Tabu!” strigau mulțimile, „Tabu!”
Topindu-se-n gâtleju-i de nesațiu.
În noaptea-aceea au murit de groază,
În bietul om soliile cerești,
Iar îngerii cădeau pe sub fereștri,
Cu fața la pământ să nu mai vază.
De undeva un clopot iluzoriu
Cânta-ntr-o dungă, trist, a mort cânta,
Și cântul lui prin noapte, împlânta
La fiecare poartă câte-un doliu.
***
Departe, într-un sat, o mamă slabă,
De așteptare lungă și de dor,
Icoanele întreabă de fecior
Și numele i-l strigă prin cocioabă.
De-atâta timp, că nu mai ține seamă,
Plângea așa, când candela s-a stins,
Și din icoana veche s-a desprins
Un înger alb, în glas cu vorba „mamă”.
Trecu ușor prin vis, cu fața tristă
Parcă purtase lanțuri pân-aci,
La revărsatul zorilor găsi
Un strop de sânge, mama, pe batistă.
În noaptea-aceea, slujba Învierii
Se săvârșise-n mii de răstigniri,
Cu preoții nebuni de travestiri,
Ai neputinței noastre și-ai durerii.
Martirizat, cu rănile deschise,
Pe lespezile goale, trupul drept
Ilumina cu mâinile pe piept.
În noaptea-aceea Serafim murise.
Și chezășind viața, primul suflet
Din beciul închisorii se-nalță,
Întâiul fulger ceru-l lumină,
Și primul pas spre stele prinse umblet.
Excelsior! Excelsior, străluce,
În aripile sale de mister,
Și-n taină crește mare pân-la cer,
Pe temnița Piteștiului, o cruce.
Și rând pe rând, pe urma lor urcară,
Îngloriate-n nimburi, cete noi,
De mucenici, de sfinți și de eroi,
Răscumpărând dreptate pentru țară.
Din noaptea grea, un roi de constelații
Împrăștia lumină pe pământ,
Iar temnița nu mai părea mormânt,
Ci templu nou, cuminecat în grații.
Târziu, când zorii iarăși revărsară
Umbla un zvon că Serafim cu-ai lui
S-adună-aici în noaptea Paștelui,
Și țin, cântând, ședință legionară.