Mă-ntorc și eu din crâncena prigoană
O jalnică frântură de ecou,
O-nmălurită rană de icoană
Uitată, veacul tot într-un cavou.
Mă-ntorc din viață ciucur de cucuie,
Cu sărutarea morții pe obraz,
O arătare care e și nu e,
Dar țintuită strâns într-un pricaz.
Mi-e inima armonie gângavă,
Ce sună fals în foiul ros de cari,
Iar sufletul un fagur de otravă
Dospit în buduroiul cu viespari.
Mi-e trupul tot o rană și-o obidă,
Și-o rămășiță hâdă de arșici,
Dar năbușit prin spini și pălămidă,
Mai stăruie în mine-un licurici.
Mă-ntorc din moarte, țeapăn de osândă,
Cu visul frânt ca ramul de alcaz,
Și cu arcașii gândului la pândă
Crispați pe-o sfărmătură de răgaz.
Sensul versurilor
Piesa descrie o întoarcere dintr-o stare de suferință profundă, aproape de moarte, marcată de durere și deziluzie. Perspectiva este una de regret și oboseală, dar cu o licărire slabă de speranță persistentă.