Nu mi-au plăcut niciodată prea mult munții
și detest Alpii. Anzii, Cordiliera
nu le-am văzut nicicând. Totuși Sierra
de Guadarrama m-a răpit, lin cum
îi e urcușul și în vârf dami, cerbi
după știrile din pliantele turistice.
Doar aerul electric al Engadinei
ne-a-nvins, insecta mea, dar nu eram
așa bogați ca să ne spunem hic manebimus.
Printre locuri a fost numai Sorapis
marea descoperire. Era o singurătate
a marmotelor mai mult auzite decât zărite
și aerul Celeștilor; însă ce drum
ca să ajungi? Întâi l-am străbătut
singur să văd de ochișorii tăi
să se vâre puteau prin galeriile
zigzagând printre lespezi mari de gheață.
Și atât de lung! Îndulcit oarecum
în prima parte, în desiș de conifer
de țipătul de-alarmă al gaițelor.
De mână, apoi, eu te-am călăuzit
până în vârf, la o colibă goală.
A fost acela locul nostrum, câteva palme de apă,
două vieți prea tinere pentru a fi bătrâne,
și prea bătrâne pentru a se simți tinere.
Atunci descoperirăm ce e vârsta.
N-are nimic de a face cu timpul, e ceva care spune
care ne face să spunem suntem aici, e un miracol
care nu se poate repeta. Prin comparație
tinerețea e cea mai josnică amăgire.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra unei călătorii montane la Sorapis, văzută ca o descoperire unică. Versurile explorează tema îmbătrânirii și a percepției timpului, sugerând că adevărata vârstă nu este legată de trecerea anilor, ci de un sentiment de prezență și miracol care nu se poate repeta.