Sporovăiala cu umbrele
nu se face la telefon.
Peste dialogurile noastre nu se apleacă
o girafă sau un megafon.
Chiar și cuvintele slujesc totuși
atunci când nu ne privesc,
captate din greșeala unei centraliste
și adresate cuiva
care nu există,
care nu aude.
Au venit din Vancouver odată,
noaptea târziu,
când așteptam legătura cu Milano. Fui surprins
la început, apoi sperai să continue
neînțelegerea. O voce din Pacific,
alta din lagună. Și de acea data
vorbiră două voci libere ca nicicând.
Apoi nu se întâmplă nimic, o asigurăm
pe intrusa de serviciu că totul era perfect
în regulă și putea să continue,
ba chiar trebuia. Nu știurăm niciodată
pe spinarea cui greva prețul
acelui miracol.
Dar nu-mi amintesc nicio vorbă.
Fusul orar era diferit, celălalt
glas nu exista, nu existam nici eu pentru el,
chiar și limbile erau mixte, o olla
podrida de mai multe jargoane, înjurături, râsete.
Acum, după atâția ani, celălalt glas
nu și-o mai amintește și poate mă crede mort.
Eu cred că el e mort. A fost viu cel puțin o clipă
și nu și-a dat seama nicicând.
Sensul versurilor
Piesa explorează o conexiune efemeră și neașteptată cu o persoană necunoscută, realizată printr-o eroare de conectare telefonică. Naratorul reflectă asupra acestei experiențe unice, pierdute în timp și uitată de celălalt participant, sugerând o meditație asupra naturii trecătoare a vieții și a relațiilor umane.