Țineam un discurs
„Prietenilor Cacaniei”
pe tema „Viața e verosimilă?”
când mi-am amintit
că sunt cu totul agnostic,
iubire și ură în părți egale și nesigur
rezultatul, în doze alternate.
Apoi m-am gândit că erau de ajuns
cinci minute
două și jumătate tezei
tot atâtea antitezei
și acesta era singurul omagiu
posibil unui om fără calități.
Am vorbit exact treizeci și cinci de secunde.
Și când am spus
că da și nu își schimbă bărbile
urlete și fluierături întrerupseră discursul
și mă trezii. A fost visul cel mai laconic
al vieții mele, poate singurul nelipsit
„de calități”.
Sensul versurilor
Piesa explorează îndoiala și incertitudinea existențială printr-un discurs visat, sugerând că viața, ca și visul, poate fi lipsită de calități definitorii. Vorbitorul se confruntă cu ambivalența și ajunge la un omagiu ironic adus omului fără calități.