M-ai înșfăcat din încâlcișul
de iederă, mână străină?
Mă sprijinisem de bazinul
vâscos, aerul era negru,
umai, de-onix, o vină tremura
‘n adânc, ca în furtună o tulpină.
Dar mâna nu se răzleți,
în beznă mai generoasă se făcea
iar ploaia ce se despleti
pe părul meu și pe al tău
de-atunci, prea moale și prea mătăsos,
urma, tenace, o scotocea,
în mine îngropată de-un morman,
de-un munte de nisip ce-l adunasem
în inimă ca să ajung
vocea să ți-o sufoc,
să o împing mai jos, în acel cerc
scurt care totul preface,
scurma, aducea la lumina
o data cu urme de tălpi
în glodu-nchegat, țandăra,
fibra din crucea ta
în putrezita pulpă a unor grinzi
bătrâne, plesnite, surâsul
acelei țeste ce stătea-ntre noi
când Roata se ivi-amenințătoare,
în reflex de-auroră, și în sânge
petalele pe mine au căzut
din piersic și cu ele
gheara ta, ca acum.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente de vinovăție și amintiri întunecate. Naratorul se luptă cu o relație trecută, sufocată de secrete și resentimente, simbolizate de Roată și de imagini puternice ale naturii și decăderii.