Noaptea târziu oamenii
intrau în odaia ei
pe fereastră. Stătea la parter.
Îi spuneam Aspasia și era fericită.
Apoi ne-a părăsit. A fost barman, coafeză și multe altele
Rareori se-ntâmpla s-o-ntâlnesc.
O strigam atunci cu voce tare: Aspasia!
și ea, trecând fără să se oprească, zâmbea.
Fusesem colegi; o fi moartă de ceva vreme
Când voi intra în iad, așa.. din obișnuință
o să-i strig Aspasia primei umbre care-mi va zâmbi.
Ea va trece, desigur. Niciodată
nu vom ști ce a fost și ce nu a fost
acel fluture care abia avea un nume
pe care il dădusem eu.
Sensul versurilor
Piesa este o rememorare nostalgică a unei persoane numite Aspasia, o fostă colegă, evocată din amintiri vagi și întâlniri întâmplătoare. Naratorul reflectă asupra efemerității vieții și asupra impactului pe care l-a avut această persoană, chiar dacă relația lor a fost superficială.