Ajunsă fericire, către tine
pe tăiș de lamă, se călătorește.
Ești ochilor șovăitoare licărire,
pasului – gheață despicându-se subțire;
să nu te atingă, deci, cine mai aprig te iubește.
Dacă ajungi în sufletele roase
de întristare și le limpezești, zorii tăi
sunt dulci și tulburi ca-n streșini cuiburile joase.
Dar cu nimic nu poate fi plătit plânsul copilului
căruia-i scapă balonul printre case.
Sensul versurilor
Piesa explorează natura efemeră și delicată a fericirii, sugerând că aceasta este fragilă și poate fi ușor pierdută. Versurile contrastează bucuria pe care o poate aduce cu durerea inevitabilă a pierderii, ilustrată prin imaginea plânsului unui copil.