Se leagănă odaia lunecând…
Parcă-ar avea picioare, odaia…
Desigur, are…
Nu le zărești… dar să se miște
cum ar putea altfel?
Odăile-au picioare
ce-l poartă ușurel…
Se leagănă odaia lunecând
spre râpi de-oglinzi ce curg,
râpi de oglinzi,
cu line râuri care merg și ele
(nu-i rău să meargă fără de picioare) ….
Râpi de oglinzi ce curg, râpi de oglinzi
cu line râuri unde poți să prinzi
argint, din care ies păuni cu ochii
de șerpi, de floare, de femei, cu rochii
de pajiști roze-albastre, surâzând
ca marea…
— Treci acuma înotând
în mare chiar…
Și-n viață nu știam…
— Cum?… nu știai să-noți?
Poți și prin geam…
Surâsuri… șoapte… alge legănate…
Și trupul printre ele-ncet străbate…
— Dar mi-am lăsat picioarele-n război…
— Picioarele? Dar altele ai, noi…
Încearcă…
Raze-i curg, tăcut, mănunchi,
pe fruntea asudată, pe genunchi,
și din genunchi, ies trandafiri, cresc foi,
și-i înfloresc genunchii amândoi
și râpile de-argint se-nflăcărează…
— Vezi, nu credeai… înoată, nu-nțelegi?…
Râpi, fluvii, șoapte…
— Picioarele-s întregi… întregi… întregi…
— Da, sînt întregi…
Dar, Doamne, vin acuma către ele
puști rânduri-rânduri… Cu picioare grele,
vin puștile spre el…
— Fugi!
— Stai!
— Fugi!
— Stai!.
Voci ce se-nfruntă: blânde, mânioase…
— Înoți lin printre puști…
Nu scoate-o vorbă!
Ești mântuit…
Prin râpi de-argint înoți,
o, fericire!
Picioarele-s întregi … întregi … întregi ….
Și-n urmă, undele melodioase…
Sensul versurilor
Un soldat mutilat se refugiază într-un vis suprarealist, unde își recapătă picioarele pierdute în război. Visul devine un sanctuar, dar amenințarea războiului persistă, chiar și în acest spațiu oniric.