Îţi aminteşti, Ioane? Era iarnă.
Zăpada începuse-ncet să cearnă
tremurătoare, în întreg văzduhul,
fulgi uriaşi, legănători, ca puful.
Lăsasem Praga-n urmă, -n dimineaţa,
cu turlele topindu-se în ceaţă.
Tăia maşina câmpu-ntins ca tava.
Sclipi la dreapta Morawska Ostrava.
Spre Lidice goneam. Nu întrebam
nimic nici unul. Ne uitam pe geam
cum rând pe rând zburau în urma noastră
câte un sat, câte-o pădure-albastră.
Războiul se sfârşise. Unde ieri
călcase tancul, azi treceau mineri
şi, peste codrii destrămaţi, domoale
suiau păduri de fumuri, din furnale.
Goneam spre Lidice, când, fără veste,
maşina străbătu şoseaua, peste
zăpezile zburătăcite-n stol,
trecu pe câmp, făcu un scurt ocol
şi se opri. – Ce e? Am prins să-ntreb.
Ce căutăm aici pe câmpul sterp?
(Spre Lidice mergeam.) De ce-am oprit?
.. Spre călăuz priveam nedumerit.
– Aicea e! răspunse. Fără rost
Priveam în jur. – Şi Lidice? – A fost..
.. L-a ras din temelie Hitler. Satul
aici a fost de-a lungul şi de-a latul.
Privirăm până-n zare amândoi:
ţesea ninsoarea, harnic, pânze moi.
Pustietate. Corbi. Pomi arşi. Şi vântul.
Sub noi, un sat întreg îşi avea mormântul.
Şi-n tot acest pustiu, un mic muzeu.
Întrarăm toţi: tu, cehul şi-apoi eu.
– Ce-a mai rămas e ceea ce se vede!
Ne aplecarăm muţi către perete.
Sub sticlă, -ntr-o cutie adunate,
un pumn de lucruri mici, carbonizate:
un toc, un ban, o zgardă ruginită,
un fluier sfărâmat de dinamită.
o clanţă, nişte ochelari betegi,
de sârmă, pentru ochii de moşnegi,
o verighetă neagră, de aramă,
un târnăcop, un degetar, o ramă..
Şi, într-un colţ, sub sticlă, lângă uşă,
două patine mici şi o păpuşă..
Vârâsem unghiile-n carne-adânc..
Lacrimi veneau – dar nu voiam să plâng.
Ningea. Voiam să ies. Priveam spre tine.
Dar mă ţineau micuţele patine.
Ningea. Patinele.. ce-ar mai sclipi,
De-ar fi, ca altădată, -n sat copii!.
Privirăm călăuzul. Nu plângea.
Mâna-i, arzând, pe-a noastră o strângea:
– Tovarăşi.. N-am mai spus niciun cuvânt.
Un zid eram toţi trei şi, peste vânt,.
peste zăpezi, peste pustietate,
suiau din ura noastră ziduri late,
ne-nvinse ziduri, mari pereţi de ură,
crescând din noi ca o semănătură,.
şi înfrăţite cu-alte ziduri dese
din ura lumii – rodnică – purcese.
Ca nişte fierăstraie mari de piatră
tăiau văzduhul, înălţîndu-şi vatră.
mai vie decât satele distruse
din Lidice-n pământurile ruse.
Cât munţii lumii, zidurile grele
Luceau sub geana roşiei noastre stele.
Şi-am pus de strajă ura, să vegheze
Din colţi de cremeni, sus, pe metereze.
Ningea mereu. Dar – ţi-aminteşti, Ioane?
Pe câmp eram nu trei, ci milioane!
Sensul versurilor
Piesa descrie vizita la locul fostului sat Lidice, distrus de naziști. Naratorul reflectă asupra pierderii, a urii și a memoriei colective, transformând durerea în determinare.