Poţi fi singur cuc la o adică.
Degeaba gulerul ţi-l mai ridici,
te-opreşti lângă-o vitrină şi îţi zici:
„Frumoasă-i pălăria, dar cam mică”.
Degeaba intri într-o cafenea
şi-auzi cum alţii râd în gura mare
Să râzi cu dânşii nici o noimă n-are,
şi tot degeaba e să pleci aşa.
Îţi saltă umbra-n mers pe trotuar
şi se grăbeşte: cică timpul trece.
O calcă oamenii cu sânge rece
De nu poţi plânge, totu-i în zadar.
Şi n-are rost, acasă de-ai fugit,
să iei bromură, că îţi face bine.
Şi n-are rost să simţi că ţi-e ruşine
şi nici să tragi perdelele grăbit.
Şi-ai vrea într-un copil să te prefaci,
să fii ca pruncul nou nouţ de mic.
Iar ochii îi închizi, nu vezi nimic,
şi singur zaci.
Sensul versurilor
Piesa descrie sentimentul profund de singurătate și alienare al unei persoane care se simte deconectată de ceilalți și de propria viață. Ea caută alinare, dar nu o găsește, simțindu-se prinsă într-o stare de deznădejde și inutilitate. Reflecția asupra trecerii timpului și dorința de a reveni la inocența copilăriei accentuează starea de melancolie.