Nu pot trăi cu tine,
Ar fi viață
Și viața-i sfârșită acolo
Asemeni și după
Sacristierul păstrează cheia,
Așezând
Viața noastră, porțelanul ei,
Ca pe o cupă
Abandonată de gospodina
Străină ori spartă;
Dorește un nou Sevres,
Vechi neciobit.
Nu am putut muri lângă tine,
Pentru asta trebuie așteptat
Să închizi ochii altuia, –
Nu ai putut.
Și eu puteam sta lângă tine
Să te văd înghețând,
Fără dreptul meu de-a fi gheață,
Privilegiul morții?
Nu mă puteam ridica lângă tine
Pentru că fața ta.
Ar fi arătat
Noua grație a lui Iisus
Incandescent și simplu, străin
Ochiul meu nostalgic,
Fără tine, fără el
A strălucit închis,
Ei ne-au judecat, dar cum?
Pe tine te-a ajutat Cerul, știi,
Te-a și căutat;
Eu nu am putut,
Ți-ai săturat privirea,
Și eu nu mai am ochi
Pentru sordida excelență
Ca Paradis
Aș vrea să fiu, pe unde te-ai rătăcit,
Numele meu crească
Cel mai fetid
Pe icoana cerească.
Unde te-ai dus,
Te-am condamnat să fii
Unde nu ai fost,
Era infern pentru mine.
Astfel te ții departe,
Acolo tu, eu aici,
Cu ușa întredeschisă
Oceane sunt acestea,
Și rugăciune,
Și tu pală speranță,
Dispari!
Sensul versurilor
Piesa exprimă durerea și disperarea profundă cauzate de o despărțire ireversibilă, posibil moartea. Vorbitorul se simte condamnat și incapabil să depășească pierderea, blestemând amintirea persoanei pierdute.