Invidiez mările pe care aleargă,
Spusele roților
Carului care-l poartă,
Invidiez tăcerea dealurilor
Priviri asupra-i când se plimbă;
Ce ușor poate totul vedea
Cum tot e interzis
Cât cerul, pentru fruntea mea!
Invidiez cuiburile vrăbiilor
Ce strașina împart, chitite,
Atâtea zboruri pe la geamul său,
Ferice, frunze fericite
Străină-mi e fereastra-i
Și-o frunză-n vară-oi fi,
Ureche a lui Pizarro
Nu mă vei mai auzi.
Mi-e ciudă pe lumina ce-l trezește,
Pe clopotul ce sună asurzitor
Să-i spună că-i amiază,
Și-i port al său dor,
Mi-e interzisă floarea
Albina părăsită,
De n-am cădea amândoi,
În noaptea-nveșnicită.
Sensul versurilor
Piesa exprimă sentimente profunde de dor și invidie față de persoana iubită, subliniind imposibilitatea de a atinge această iubire. Vorbitorul tânjește după apropierea și atenția persoanei dragi, dar se simte separat și interzis.