Aceasta este grădina: culorile vin și se duc,
azur fragil pâlpâind pe-aripile de la marginea nopții,
absolutul luminând în tăcere clăbuci aurii de mari proporții,
verde tăcut și persistent ca frunzele de nuc.
Aceasta este grădina: buze strânse pentru-a sufla în flaute
reci din întunecimi enorme – și pentru-a cânta melodii blânde
(la harfele cerești cu strune tremurânde)
fețe invizibile, fantomatice și, mai ales, precaute.
Aceasta este grădina. Timpul, desigur, va reclama recolta sacră,
iar tăișul morții va trimite la odihnă multe flori
pe-alt tărâm unde alte cântece se vor cânta, -n lumina altori zori;
și, totuși, acum Ele sunt aici, ca într-o vrajă parcă,
ca și cum printre pomi căzuți într-un somn etern anume
niște fântâni cu degete de-argint fură-această lume.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra frumuseții efemere a vieții și a naturii, contrastând-o cu inevitabilitatea morții și a trecerii timpului. Grădina devine un simbol al existenței, plină de culoare și viață, dar și amenințată de final.