Eduard Zalle – Mi-e Teamă

Mi-e teamă de lumea de-afară,
De lumea ce naşte dureri.
Când pasul în stradă coboară,
Striveşte sub el primăveri.
Mi-e teamă de soarele negru
Pe cerul de plumb agăţat,
De ţipătul viu şi funebru
Al unui copil mutilat.
Mi-e teamă de curvele triste
Ce poartă ciorapi de nylon,
De lacrimi uscate-n batiste
Şi iarba crescută-n beton.
Mi-e teamă de oameni şi cai,
De şerpi, şobolani şi feline,
De sângele roşu corai
Vărsat în spitalele pline.
Mi-e teamă de cel ce-n cuvânt
Poemul aşează sublim,
De ne-ngrijitul mormânt
Al unui defunct anonim.
Mi-e teamă de viaţă şi teatru,
Nu ştiu care este mai bun.
Mi-e teamă de unu şi patru,
De cel sănătos şi nebun.
Mi-e teamă de vis şi ursite,
De înger, de diavol, de om,
De fructele azi pârguite
Şi putredul măr dintr-un pom.
Mi-e teamă de pasăre-albastră,
De cei ce adună averi,
De florile moarte în glastră,
De docţi, imbecili şi păreri.
Mi-e teamă de noua iubire
Pe care-o consum la TV,
De reclamă, de promo, de ştire,
De ce e frumos şi nu e.
Mi-e teamă de cei ce amarul
Îşi beau cu nesaţ şi inert,
De vinul ce umple paharul,
De cântec domol şi alert.
Mi-e teamă de fapt, de destin,
De tot ce se vrea întâmplare,
De prânzul calic, de festin,
De cel ce trăieşte şi moare.
Mi-e teamă de marfă, de bani,
De gust, de culoare, miros,
De ore şi zile, de ani,
De carne, ţărână, de os.
Mi-e teamă de basm, de poveste,
De gestul atent studiat,
De sterp, de uitare şi veste,
De femeie, copil şi bărbat.
Mi-e teamă de cer şi pământ,
De mare, de fluviu şi lac,
De vechi şi de rece mormânt
În care, cândva, am să zac.
Mi-e teamă de dragostea noastră,
Atât cât acum ne-a rămas,
De ploaia ce-mi bate-n fereastră
Parşiv şi în ultimul ceas.
Mi-e teamă de umbra căzută
Pieziş peste sufletul meu,
De-această-ncercare absurdă
Pe care mi-o dă Dumnezeu.
Şi nu e pe lume povară
Atât de cumplită şi grea!
Mi-e teamă de lumea de-afară
Atât de frumoasă şi rea!