Mi-au crăpat ochii de atâta lumină,
Mă rog întunericului să mă mai țină.
Poemele împotriva mea s-au întors
Și cuvintele, de cerneală m-au stors.
Câtă ninsoare mai încape în palme
Când soarele îmi aruncă sudalme
Și mii de săgeți otrăvite, blesteme?
De atâta lumină, întunericul geme.
Ziua întreagă pe față îmi curge,
În vis, ca prin vis, o noapte se scurge
Și-apoi încă una și altele.. multe,
Iar soarele mă îngroapă-n insulte.
Mi-au crăpat mâinile de atâta lumină
Când le ridic să mi le-nfig în retină
Și mă rog poemelor să mă mai lase
Să-mi pedepsesc cuvintele arțăgoase.
N-am să le mai dau nici apă, nici pâine
Și-ntr-o zi, într-o zi.. poate mâine,
Îmi va fi dor de o femeie frumoasă
Care mă va lua să m-așeze la masă.
Mi-au crăpat buzele de atâta lumină
Și mă rog lor, buzelor, să îmi țină
Sărutul pentru acea femeie frumoasă
Care mă va băga în patul ei de acasă.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o stare de suferință și dezamăgire cauzată de o abundanță metaforică de lumină, care devine copleșitoare. Naratorul tânjește după întuneric și după o relație salvatoare cu o femeie frumoasă, ca refugiu din această realitate dură.