Dumitru Matcovschi – Chemarea Zeilor

Doina rugăciune este, sfântă.
Rugăciune sfântă, ea se cântă:
se șoptește îngerește și se tace
ca o pace, ca o pace, ca o pace.
Doina toată firea este, firea:
veșnicia toată, nemurirea,
învierea este, învierea,
adierea cea mai blândă, adierea.
Doina e Duminica cea Mare,
e chemarea zeilor, chemarea.
Inima de soră și de frate,
lacrimă târzie și oftat e.
Doina, pururi tânără lumină,
rana cea din piept ea ne alină.
Doina, frunza totdeauna verde,
ea din lume ne adună, ea ne pierde.
Ea păcatele ne iartă, toate, toate:
vinovate și nevinovate.
Cerul dacă tună, dacă scapără,
ca pe niște puișori ne apară.
Doina pe cei slabi îi ocrotește:
mamă bună, lângă piept îi încălzește.
La răscruce, la răspântie de soarte,
ea din viață crește, nu din moarte.
Doina, cartea noastră de citire,
candela ce tremură subțire,
dor, un mare dor, dor de acasă;
piatră de mormânt, ea ne apasă.
Se vor trece toate, se vor spulbera!
Va rămâne doina! Dar și noi cu ea!
Va rămâne Nistru, răul cela sfânt,
care tot mai crește, tânăr, din pământ.