Doina, doinița!
De-aș avea o puiuță,
Cu flori galbene-n cosiță,
Cu flori roșii pe guriță!
De-aș avea o mândrulică
Cu-ochișori de porumbiță
Și cu suflet de voinică!
De-aș avea o bălăioară
Înaltă, veselă, ușoară,
Ca un pui de căprioară!
Aș face-mă privighetoare
De-aș cânta noaptea-n răcoare
Doina cea dezmierdătoare!
Doina, doinița!
De-aș avea o pungașiță
Și trei glonți în punguliță
Și-o sorioară de bardiță!
De-aș avea, pe gândul meu,
Un cal aprig ca un leu,
Negru ca păcatul greu!
De-aș avea vreo șapte frați,
Toți ca mine de bărbați
Și pe zmei încălecați!
Aș face-mă un vultur mare,
De-aș cânta ziua, la soare,
Doina cea de răzbunare!
Doina, doinița!
Și i-aș zice: „Mândruță,
Ma jur p-asta cruciuliță
Să te țin ca un bădiță!”
Și i-aș zice: „Voinicele,
Să te-ntreci cu rândunele
Peste dealuri și vălcele!”
Și le-aș zice: „Șapte frați,
Faceți cruce și jurați
Vii în veci să nu vă dați!”
Hai, copii, cu voinicie,
Să scăpăm biata moșie
De pagani și de robie!
Sensul versurilor
Cântecul exprimă dorința profundă de a avea diverse lucruri și calități, de la o iubită și un cal puternic, până la frați viteji și puterea de a apăra țara. Este un amestec de nostalgie, dorință și patriotism, tipic doinelor românești.