Erau doi tineri ce aveau trăiri intense,
Dar între ei se arătau drumuri immense,
Și hotărâră ca să fie împreună,
Să plece-n lumea largă lăsând totul în urmă.
Fusese împreună, vreo 2-3 luni poate…
Până ce iar devenira, inimi abandonate..
El avea 18 ani, și trebuia să plece la armată,
Iar ea să stea acasă, cuminte, nevinovată.
Trecură de atunci 1 an și jumătate,
Și fetei în ușă cineva insistent bate,
Era poștașu ce îi dădu o scrisoare,
Era de la el. ”Ce bucurie mare”.
Ea o deschise fericită și o citi:.
„De azi încolo doar prieteni noi vom fi”
„Poate ți se va părea ceva incult”
„Dar totul s-a sfârșit, s-a rupt demult”
„Din acea zi în care am plecat”
„Să-ți fie clar, că tot, deja s-a terminat”
Fata a luat cuțitu-n mână și s-a sinucis
Ce a simțit atunci era de nedescris,
La el a ajuns vestea că ea s-a omorât
A căzut jos inconștient, la pământ
Când s-a trezit a vrut ca să o vadă
Ea zăcea într-un sicriu toată în rochie albă.
Decând muri la ea îi fusese gândul
Iar el plângea distrus mâncând pământul
Gemând incet cu un glas dulce-amărui…
Că acea scrisoare nu fusese a lui..
Sensul versurilor
O poveste despre doi tineri despărțiți de soartă. O scrisoare falsă duce la o tragedie, culminând cu sinuciderea fetei și disperarea băiatului.