O, dacă sufletul mi-ar fi plin de iubire,
Ca Domnul meu pe cruce – iubind aș fi murit,
Eu nu-mi iubesc aproapele, nici eu nu mi-am iubit,
Dar totuși uneori, de dor se umple firea.
O, Tată al meu, o, Domnul meu,
Mi-e milă de cei vii, bolnavi sau în putere,
Preafericiți sau întristați, născuți sau în cădere,
Mi-e milă de tot trupul ce suferă din greu.
Și uneori se pare – toți au același suflet,
Ce strigă după Tine și se stinge,
Ca în tihna nopții trestia în foșnet,
Lumină în ochii pruncului bolnav se frânge.
Sufletul meu și Tu – suntem cu Tine singuri,
De jugul morții și de groază sunt cuprins,
Ca cel Întâi-născut al Tău de cruce prins,
Pământul într-un suflu strigă: Eli, Eli, Lamma! Sabactani.
Sufletul meu și Tu – suntem cu Tine în doi,
Iar, față către față, Dușmanul meu din urmă,
Spre Tine suflul meu, Spre Tine pașii goi,
Din ziua cea dintâi și taina veșniciei de pe urmă.
Și atunci când viața mi-o urăsc pe Tine, blestemând,
Știu totuși că de mine n-Ai uitat,
Și firea mi-o silesc ca Fiul Tău strigând:
Doamne al meu, de ce m-ai lepădat?
Sensul versurilor
Piesa exprimă o luptă interioară între credință și îndoială, reflectând asupra suferinței și a iubirii divine. Vorbitorul se simte cuprins de milă și dor, căutând o conexiune cu divinitatea în mijlocul greutăților vieții și a confruntării cu moartea.