Dimitrie Bolintineanu – Peștera Muștelor

I
În dumbrăvi poetice, într-un bazin săpat
În granit cu fețe,
Se scălda frumoasa fie de-mpărat
Cu-ale sale sclave rari în frumusețe.
Soarele se culcă în aburi de rubin
Și se varsă dulce
Pe-ale lor cosițe ce nundează lin;
Apa-n bobișoare, p-al lor fraged sân,
Ca roua-n crini luce.
Peste-ai lor albi umeri, care strălucesc
Sub a lor ninsoare,
Grațioase roze repede-nfloresc
Și lucesc la soare.
Sclavele domniței par în acest loc
Astfel cum pe mare,
Printr-al lunei pline brâu voios de foc,
Miriade raze scânteie, se joc
Fără de-ncetare.
Dar un zmeu sosește p-un fugar spumos,
Intră prin grădină;
Caută din dosul unui pom stufos
Sclavele frumoase ce se joc voios
Cu-alba lor regină.
Ochii lui se lasă pe regina lor
Și-ai săi ochi se-ncântă;
După cal coboară și pășește-ușor.
Stă, privește, -ascult și, c-un iute zbor,
Pe bazin s-avântă.

II
Zmeul încalecă, fuge cu vergura,
Fuge pe vale;
Calu-i se turbură; zboară, se spumegă,
Mușcă-n zabale.
Zmeu-îi ia frânele, repede-i sângeră
Coasta spumoasă;
Calu-i se-naripă, fuge ca negura
Vijelioasă,.
Cerul se scutură, munții se leagănă..
Brazii săltară,
Cerul cu stelele, brazii cu stâncele
Se confundară.
Văile murmură, frunzele freamătă,
Aerul sună:
Pletele verginei, sparte, sub aure
Scântei la lună.
Însă la peștera stâncilor alpice
Calul atinge;
Sforăie, nichează. Zmeul cu vergura
‘N umbră se stinge.

III
Regele preurmă, cu călări d-ai săi,
Calul lor ce zboară.
Dar din peșteri zmeul varsă pe flăcăi
Muște veninoase ce-n acele văi
Caii lor omoară.
După-atunci când pasc turmele pe plai,
lângă grota lată,
Zmeul socotește că-s ostași pe cai
Și răvarsă musca care-ucide, vai!
Orice vită-ndată!