Iată stânca cu furtună
Unde barca mă ducea,
Când în nori s-ascunde luna,
Ca să văz pe dulcea mea.
Stelele, ca d-altădată,
Scaldă coamele-n Bosfor,
P-al ei pat d-azur plecată
Luna râde cu amor.
Însă dalba mea frumoasă
Nu mai vine sus pe mal
Când în raza luminoasă
Vasu-mi lunecă p-un val.
Căci pe anii vieții sale
Moartea mâna și-a întins
Și de-atunci p-această cale,
Fericirea mea s-a stins!
Sensul versurilor
Piesa exprimă durerea profundă cauzată de pierderea unei persoane dragi. Naratorul își amintește de momentele frumoase petrecute împreună, dar este copleșit de tristețe, deoarece moartea a pus capăt fericirii sale.