Mihai la pădurar.
Mihai pierduse lupta. El umbla rătăcit,
Și omul, și natura acum l-au părăsit;
E noapte, vijelie… veșmintele-i sunt ude.
– Bine-ai venit, străine!.. o voce se aude,
O voce virginală.. urmează-mi.. ai scăpat!
Și-o mână se întinde eroului mirat.
Într-o colibă mică la zece pași îl duce.
El intră; la lumină zărește-o fată dulce.
Copila îi surâde ca cele dintâi flori
Ce-anunță primăvara la triștii călători.
Părintele ei vine și amândoi veghează
Să aibă mulțumire acel ce-l ospătează.
– Tu ești Mihai Viteazul!.. eu ungur, tu român.
Dar nu aici o teamă! îi zice-acest bătrân,
Căci ospitalitatea în ceruri e născută
Când ura între oameni era necunoscută.
Ea își deschide sânul la toți câți o doresc:
Altmintirea, ar pierde caracteru-i ceresc.
Sub simplele veșminte s-ascunde câteodată
O inimă de ură și de trădări curată
Precum, sub mantă d-aur a omului bogat,
S-ascunde câte-un suflet de patimi degradat.
Așadar, nu te teme! nu te-ndoi de mine!
Ca sufletu-ți și lutu-ți în pace să s-aline!.
Iar tânăra copilă cu buze de rubin
Eroului la masă turnă în cupă vin;
Un plâns de tinerețe pe fața lui străluce
Și crede încă-o dată că viața este dulce.
Sensul versurilor
Mihai Viteazul, înfrânt în luptă, găsește refugiu într-o colibă. Ospitalitatea și încrederea neașteptată îi oferă alinare și speranță într-un moment dificil.