Codrule, codruț,
Codrule bătut de ploi,
Rău ne-i, codrule,
Tare rău la amândoi,
Ție că-ți pică frunza,
Mie că-mi trece vremea,
Ție că-ți pică vârful,
Mie că-mi trece rândul.
Tot mă-ntreabă codrul,
Tot mă-ntreabă codrul verde
De ce fața mea,
De ce fața mea se pierde,
Codrule, nu mă-ntreba
Că și tu ți-o pierzi pe-a ta
Numai să vie toamna.
Codrule, codruț,
Frunzele tale de-amu,
Codrule, codruț,
Le-or bate bruma, vântul,
Dar după iarna cea grea
Frunza iară te-a-mbrăca,
Florile te-or înveli,
Tot frumos codrule-i fi,
Or veni iar ciobăneii
Ca să-și pască mielușeii,
Cucul iară a cânta
Când a răsari iarba.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o melancolie profundă legată de trecerea timpului și de inevitabila pierdere, reflectată atât în natură (căderea frunzelor), cât și în viața omului. Dialogul cu codrul personificat accentuează sentimentul de resemnare și acceptare a ciclului vieții.