Pe vechile trepte, mai urcă-n suspin
Doar pașii răzleți apăruți din senin
Din gânduri uitate, prin ani ce-au trecut,
În sipetul vremii, închis și tăcut.
Mai veseli, mai triști, dar c-un umblet vioi,
Sunt pașii făcuți prin iubire de noi,
Și urcă, pereche, pe dale de timp
În toamna ce-mi pare un alt anotimp.
E, parcă, acela în care-nfloresc
Priviri însorite din ochi ce iubesc,
Și zâmbete calde, și șoapte de dor
Din inimi ce nu cred nimic trecător.
Sunt pași peste trepte, sunt pașii ce-au fost
Prin vremuri trecute, făcuți cu un rost
Și încă mai urcă pe frunze altar
Spre lumea în care toți pașii dispar.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra trecerii timpului și a pașilor pe care îi facem de-a lungul vieții, pași marcați de iubire, amintiri și dorința de a depăși efemeritatea. Metafora treptelor sugerează o călătorie continuă spre un loc necunoscut, unde toate experiențele se contopesc.