Daniel Vişan-Dimitriu – Timp Interzis

Pe sub nori osândiți să se scurgă în chin
Pe-un Pământ vinovat de-o rotire în plus,
Trec în stoluri zvâcniri cu priviri spre apus,
Ca un dor necântat la o frunză de arin.
Sunt doar aripi de gând și secvențe de vis
Îngropate în zori cu o lună în crai
Ce-adunase în ea, de dorințe, alai,
Și lucirea din ochi vinovați de ce-au scris.
E freneticul zbor într-o lume ce nu-i,
Dar atrage-n pustiu, iar pustiul e viu
Ca o inimă-n brațele de bisturiu
C-un tăiș ce o vrea doar în visele lui.
Și mai trece o zi, și apare un gol
De un gând reîntors la o noapte de frig
A osândei în care-am intrat și îmi strig
Valuri noi, răstignite-n pereți de atol.
Se mai văd pe sub nori urme vagi de apus
De un roșu pierdut în fărâma de vis
C-un Pământ vinovat de un timp interzis
Și de dor când mă caut în mine și nu-s.
Daniel Vișan-Dimitriu
(Din vol.”Eterna căutare”)