Ți-am construit castelul din cuvinte
pe care numai ție ți le-am spus,
dar care-au fost, nu-mi mai aduc aminte;
știu doar că le-am șoptit la un apus.
Îmi amintesc de noaptea-ceea-n care,
uimiți, ne-am declarat că ne iubim
iar în sărutul nostru, fiecare,
am înțeles că am putea să fim.
În cartea vieții, umbre de-altădată
ce iar s-au întâlnit, pe vechi cărări
de suflete ce le-au parcurs odată
și le-au pierdut în valuri de uitări.
Castelul nostru, încă mai rezistă,
bătut de vânturi și udat de ploi,
în sufletele noastre ce insistă
să-l reclădim, să-i facem turnuri noi.
Și printre nori să strălucească iară
așa cum a făcut-o mai demult,
căci este încă, nu doar vrea să pară,
o vrajă dintr-un vis ciudat, ocult.
Sunt vrăjitor, sunt mag ce naște vise,
sunt ce vrei tu: iubire, suflet, chin,
sunt amintirea faptelor promise,
sunt nimeni uneori, și-al tău destin.
Sensul versurilor
Piesa explorează profunzimea unei relații construite pe amintiri și promisiuni. Vorbitorul se oferă să fie tot ce partenerul își dorește, de la iubire și suflet, până la chin și destin, reflectând complexitatea și intensitatea legăturii lor.