Gândul tău visează-n somn de întâmplare,
Dus prin veșnicia prafurilor reci
Din cărări ascunse-n umbre de mirare
Peste care astăzi nu mai poți să treci.
S-au desprins din astre prafurile-acele
Și se-agită-n marea dintr-un univers
Agitând regrete îngropate-n stele
Care, din lumină, căile și-au șters.
Visul său se pierde-n marele niciunde
Făr-o țintă clară, parcă renunțând
Și la neputința micilor secunde,
Și la ne-ntinarea gândului de rând.
Nu-și mai vrea menirea viselor prin lume
El, ce-n somnul minții e întâmplător,
Plăsmuire-n gândul care doar acum e
O lumină-n praful clipelor de dor.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema dorului și a regretelor, folosind metafora prafului ca simbol al timpului și al amintirilor pierdute. Visul se pierde într-un univers vast, renunțând la țintă și la puritatea inițială, lăsând doar o lumină vagă în praful clipelor de dor.