Daniel Vişan-Dimitriu – Minuni de Toamnă

Era un liliac ciudat, se pare,
Departe de drumeaguri și poteci,
Ferit de vreo privire sau de soare,
Lovit ades de-ale catalpei teci.
În primăvară a-nflorit devreme
S-a bucurat un timp chiar de belșug
De raze, apă … n-a avut probleme,
Iar noaptea adormea ușor, sub crug.
Cu florile prin jur împrăștiate,
Părea că e un Rai, un Paradis,
Departe de cărările umblate,
Văzute doar de muze ori în vis.
În vremea cea toridă de-astă vară
Nu s-a mai bucurat și-a suferit,
Căci frunzele ce-au început s-apară,
Creșteau chiar peste el și l-au umbrit.
Curând, în toamnă, sub o ploaie rece
Umbrela cea din frunze s-a mai rupt
Și, în sfârșit, lumina poate trece
Și-o poate savura neîntrerupt.
Acum se poate întâmpla minunea
Și iată: liliacul a-nflorit,
Sfidând și vremea, și amărăciunea
Ce-o simte la copacul adormit.
E liniștit în vântul ce-l adie,
Privește cerul, norii de bumbac
Și se întreabă: mâine ce-o să fie?
Căci ninge peste flori de liliac.
Daniel Vișan-Dimitriu
(15 oct. 2014, Vol. “Gândul pierdut”)