E toamnă, rece, plouă şi un vânt
Îşi răsuceşte-n frunzele de vie
Un şuier despre ce va fi să fie
Când îi vor fi pământului veşmânt.
Le spune despre iarnă, despre ger,
De zile când văzduhul îşi va cerne
Un alb ce, peste ele, va aşterne
Singurătatea celor care pier.
Răsar timid, prin gurile de horn,
Fuioare noi, ce dau prin lume veste
Că sobele sunt martori de poveste
Când lemne ard în trap de unicorn.
Afară-i mohorât, iar eu îmi scald
Privirile-n fotografia veche
În care tu, cea fără de pereche,
Mă-nvălui cu acelaşi zâmbet cald.
Eu ştiu, aşa cum am ştiut mereu,
Că ţie-n toamnă-ţi place, dintre toate,
Acea magnifică singurătate
Când eşti doar tu regină-n gândul meu.
Sensul versurilor
Piesa descrie un sentiment de melancolie și singurătate specific toamnei, evocând amintiri și dorința după o persoană dragă. Natura mohorâtă amplifică starea interioară a eului liric, care găsește consolare doar în amintirea unui zâmbet cald.
