Mă faci să râd, obraznică făptură,
Așa cum nu credeam c-am să mai râd
În sufletul ascuns de o armură …
Dar nu vreau să te sperii: doar surâd.
Nu ești albastru. El … a fost odată,
Iar de-ai fi fost, nu știu ce-aș fi făcut!
M-aș fi gândit să te alung, dar iată
Că ai venit la mine. Mi-a plăcut!.
Nu știu ce vrei, dar te privesc și-mi place.
Ești un frumos, măi, fluturaș nebun!
Deja mi-e teamă c-ai să pleci! Stângace,
Încerc, la zborul tău, să mă opun,.
Dar nu pot să o fac. Aici, sub cer,
Tot ce-i frumos, e mult prea efemer.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimentul de bucurie și atracție față de o persoană, dar și teama de a pierde această conexiune, conștientizând natura trecătoare a frumosului și a momentelor prețioase. Vorbește despre fragilitatea emoțiilor și acceptarea efemerității.