Tu-mi ești dirijor, iar eu muzică-ți sunt,
și scenă, orchestră, îți sunt piedestalul,
privesc spre bagheta ce-mi schimbă moralul,
căci ea îmi arată ce vrei să înfrunt.
O zbuciumi o dată și nori, din senin,
cutremură cerul cu fulgere-n care
se-nalță alămuri și toba cea mare
iar totul devine doar haos și chin.
Dar totul se curmă – bagheta-i în jos –
Începe tăcerea în care dispare
și cerul, și larma, și tot ce mai doare …
Se-aude, îndată, un sunet duios.
Viori, în surdină, își urcă, treptat
acorduri ce par o renaștere-a vieții
în zori ce-i aduc sărutări dimineții …
Pianul pornește un cânt minunat.
Îmi ești dirijor, te urmez și te-ascult
pe-o scenă preaplină de-al lumii tumult.
Daniel Vișan-Dimitriu
(28 oct. 2016, Vol. “Eterna căutare”)
Sensul versurilor
Piesa descrie o relație de dependență și control, unde o persoană (dirijorul) influențează stările emoționale și acțiunile celeilalte (muzica). Metafora dirijorului și a muzicii explorează dinamica puterii și impactul emoțional al acesteia.