Poate, pentru alţii, darul meu ar fi
fără vreo valoare, ne-nsemnând nimic
în gândirea celor care nici n-ar şti
că e fără seamăn, cât ar fi de mic.
Pentru ei, pământul, floarea, mâna mea,
stând aşa, întinsă, parcă a cerşit,
e-un tablou nevrednic, bun a-l arunca
şi-a uita pe-acela ce l-a dăruit.
N-ar putea să vadă cum, în miezul său,
aura iubirii se înalţă, vag,
din petale-albastre care-n gândul tău
sunt priviri cu care te-nveleam cu drag.
Numai tu, iubito, dincolo de el,
vezi cum eu, c-un zâmbet cald şi dezarmant,
îţi ofer în suflet un întreg castel,
mai presus de aur sau de diamant.
Numai tu-l vezi altfel, numai tu-l doreşti,
ştii de unde vine şi, cu darul meu,
sufletul îţi cântă pentru că iubeşti,
iar în ochi ai lacrimi. Le-nţeleg doar eu.
Daniel Vişan-Dimitriu
(Din vol.”Eterna căutare”)
Sensul versurilor
Piesa explorează valoarea unui dar oferit din dragoste, care poate fi neînțeles de alții, dar apreciat pe deplin de persoana iubită. Este o meditație asupra importanței percepției și a legăturii sufletești dintre doi oameni.