La soare nu pot să privesc
-Mi-ar arde văz instantaneu-
Și-am mii de ani că-l proslăvesc;
Îi accept ardoarea-i, chiar de-i greu.
Sunt într-un fragil echilibru
-Tratez orori cu indiferență-
Mă resemnez; oricum n-am giru
De creator, nici competență.
Mă-nec la nesfârșit în ape
-Că nu-s făcute pentru mine-
Și-aș avea „eu” întâietate,
Că-s unicul lăsat să-nchine.
Mă-ngrop de viu pe-o coajă frântă
‘n cutremur făr-avertisment,
Sau smuls sunt de tornadă cruntă..
‘n taifun sunt un experiment.
Dar nu-mi ajunge suferință,
Nu-nvăț nimic din epopei;
Fac singur fulger spre neființă…
Mă iau la-ntrecere cu zei.
M-anihilez stupid în troc;
Să iau mai mult, uitând să dau..
Dezastru-l cultiv reciproc,
Copiind rău de pe-unde stau.
Creație, aș fi?.. Fără vină?
Pedeapsa o am.. de muritor!..
Numai că nu-s de-ajuns, victimă;
Pieiri cultiv.. Făptuitor!
Sensul versurilor
Piesa explorează dualitatea condiției umane, oscilând între rolul de victimă și cel de făptuitor. Vorbește despre acceptarea suferinței, dar și despre capacitatea omului de a provoca distrugere, cultivând răul și sfidând limitele.