Sunt transportat „timeless” în Univers d-exil,
reîntors dintre decenii ale indiferenţei,
redevenind sensibil, ce am mai fost, copil;
m-aplec pierdut spre-un leagăn din eul existenţei.
Stau iar întins pe glia în cafeniu, din grădină,
privesc cu cap plecat pădurile din ierburi…
Şofez printre furnici pe alei, fără benzină;
cărăuşi, lucrătoare prin veşnicii de treburi…
Luciu de aramă apare în cruste-n cheratină
de-un uriaş ce nu-şi găseşte loc, nu-l ştiu
unde se-ndreaptă-n paşi mărunţi, fără maşină,
şi brusc îl pierd; e-o formis c-un fluture-ncă viu!.
Se duduie pământ; prin frunze colosalul
cu paşi fără de număr iuţire-i de şopârlă…
Se opreşte ca statuia, cap auriu ca Graalul…
Am mai văzut odată când mă scăldam la gârlă!.
Am revenit pe şirul cărării-n fir de praf,
mă duc neştiind către unde, nu ştiu de e vreun scop;
dar mă-ntretai cu gâze… Îs la cinematograf
cu sala-n motorină… Revăd cinemascop!.
Îmi simt mirosul straniu de călcat de cravată
ce-o port; sunt pionier la fel de-mbujorat,
chilug… se poartă zero cu lecţia-nvăţată,
matricol… Chiar de-i vară îmi port şapca pe cap!?
Ce-nţepătură; inima se opreşte… Am tresărit!
Redeschid ochi, sunt umed, am iarba în obraz!
Şterg roşia furnică ce muşcă… Am aţipit,
mă scutur, urc… Îs colosul pădurii de topaz!.
Mă uit la urm-adâncă lăsată indiferent;
privesc înmărmurit amprenta-mi uriaşă
devastând drum de codru infim… Fost existent!
Cum şi Pământu-ar fi… planeta cea golaşă..
Sensul versurilor
Piesa explorează o călătorie interioară prin amintiri și transformări personale, folosind imagini puternice din natură. Naratorul se simte mic și mare în același timp, reflectând asupra efemerității existenței și a impactului său asupra lumii.