E prea des moartea, omniprezență,
La fiecare în parte una,
Că-i ca o hidră… ca și Luna,
Cu-o parte ascunsă, în decadență…
… Căci e-n perpetuu anacronic,
Doar ea persistă într-un etern
De neschimbat, mai mult infern…
Că rai, se pare-i doar canonic.
Eu, am mai conversat cu ea,
În fond ea a monologat,
Să știu c-a fi nu-i doar distrat…
Să-mi dea semnal cât e de rea.
O văd, alăturea îmi merge,
Așa tacită, pe ascuns,
Ea, ce deține nepătruns
De firi și nume… ce tot șterge.
Fatal traseu e-n neclintire
De milioane de-ani, milenii,
Chiar rugi de-au fost, serale denii…
Stoic… prezentă-i la întâlnire.
Inconturnabila ieșire…
Ne… raționala-n timp, ivire.
09. 11. 2015
Sensul versurilor
Piesa explorează inevitabilitatea morții și omniprezența ei. Moartea este personificată ca o entitate tăcută și implacabilă, mereu prezentă și care șterge totul în cale.