E strada pustie
De pasul știut,
E doar mintea vie
De visul pierdut.
E obrazul livid
Ce nu se-nfioară,
E suflet arid
De plumb… Nu mai zboară.
E sunetul mut
De glasul de mierlă.
E chipul de lut
Fără luciul de perlă.
Îs oglinzi înegrite
De dorul de zâmbet,
Sunt lumi pustiite
De trupul de-ncântec.
E vântul mai aspru,
Lipsit de-adiere…
E totul dezastru,
Lipsit de plăcere.
E timpul sărac;
Nu mai are bătaie.
E ruptul copac
Rigid, ce nu-ndoaie.
E-abisul mortal
Din pupila plăpândă
Închisă frugal
De soarele-n pândă.
E banca din parc
Ce n-are fior
Zdrobit, fără arc,
De suavul fuior.
Pe scenele lumii
Nu mai e niciun gest;
Actorii-s nebunii,
Iubirea-i incest.
Pământul se plânge
În tril de viori,
Lăsat fără sânge
Din seva de flori.
Nu mai este mireasmă,
Doar fad ce adie…
Coșmarul-i fantasmă
De EA n-o să vie.
E noaptea-n șirag;
Nu e zi, nici lumină…
Nu mai e niciun drag;
Nu-i suav… EA-i de vină!
E cerul golit
De locu-i de stea,
E gândul umbrit
De lipsa de EA.
E totul ce nu-i,
E picul gigantic,
E lipsa oricui…
EA-i eternul de antic!
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment profund de pierdere și pustietate după plecarea unei persoane dragi, numită "EA". Totul în jur pare gol și lipsit de sens, reflectând durerea și disperarea naratorului.