Sunt ca un pom, încercuit de ani
Și nu pot să mă mișc de rădăcini,
Apăsător de multele tulpini
Ce le-aș fi vrut un bulevard, castani.
M-am întins ramuri să fiu multe cuiburi
Și-am pierdut tot ce-am adunat în frunze
Și, găurit mi-am vindecat din scorburi
Cu triluri.. Timp mi-am încântat cu muze..
Și florile m-au părăsit în fructe;
S-au dus semințe nemaiștiind de carne
Și-am rămas nins, golaș pe creste abrupte,
Tot nemișcat, nici vânt să nu răstoarne.
Am plâns cu sevă după putregaiuri,
De râs nu știu, că n-am fost mângâiat
Decât în vaiete de-un Pan, rapsod de naiuri..
Iar cer, să zbor adesea am implorat.
Mi-am făcut umbră singur și-am și dat
Și nume-n coajă mi s-au scrijelit..
Poate-am iubit, ca șișul încrustat
Când s-a înfipt.. și drag mi-am altoit.
Câtă pădure-s mame, tați căzuți,
Fără o vorbă, doar mă legănând
Întrebător de pomu-are virtuți..
Și nu știu; vântul n-are niciun gând!..
Mă privesc singur, oglindit în picuri
Din ploile ce m-au spălat, m-au făcut mare
Și n-am alt dor decât să mor hârtie-n plicuri…
Împrăștiat scrisori din Lună, până-n Soare…..
Sensul versurilor
Piesa descrie sentimentul de singurătate și imobilitate al unui om, comparat cu un pom bătrân. El reflectă asupra pierderilor, a lipsei de împlinire și a dorinței de a se transforma în ceva mai mult, de a-și depăși condiția actuală.