Ce componentă universală suntem
Să ne-ntregim noi singuri din trasee,
Ce pavoazăm, ce le-am deschis cu cheie
Și apoi pășim spășiți, pe ce-am creat.. Ne mințim.
Ne-avem în luptă surdă cu hazard,
Ce vrem să-l stăpânim făr-al cunoaște;
Și-așa ne-am dat la suflet Crăciun, Paște..
Să nu fim bila, dintr-un joc de biliard.
Suntem supremi în vise, ce traducem
Într-un real, ce-l fabricăm cu forțe proprii;
Noi suntem singurii, se pare, interlopii
Să preschimbăm sfârșit, eternul să-l inducem.
Miraju-i maxim, ne-ntrupăm doar „fizici”,
Uitând morala, sufletul, de-a naște..
Ne căutând, două milenii-n urmă, într-un Paște
Ce-l venerăm umili, nefiind încă amnezici.
Mă-ntreb ades de ce-avem referință
Trecutul, recitind Sofocle, Aristotel..
Ce evoluții suntem, de ne-am schimbat țel?
Demni suntem oare de-un Hristos și de-o credință?.
Eu uit de mine-n fiecare primăvară..
Chiar de-ntrebări îmi pun, mă las purtat
Pe un parfum de flori și de tămâie înălțat
De-un har, creat demult, demult, odinioară.
Regret amar că-ncet timp nu-i la fel
La înviere; hoarde ades de circumstanță
Se duc într-o cutumă, vide de substanță..
Nu cum bunica.. m-așezând genunchi, de mititel.
Tot sper trecut; credință, oameni vor renaște,
Să fie iarăși ca un ciclu nesfârșit, iar o Messie,
Să reîntregească suflete hidoase într-o Tiopie?..
Să fie lumea o smerenie.. într-o zi de Paște???!!!!
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra semnificației Paștelui în contextul modern, comparând tradițiile cu pierderea esenței spirituale. Exprimă dorința de renaștere a credinței și a valorilor umane, într-o lume care pare să se îndepărteze de ele. Autorul își exprimă speranța într-o lume mai bună, guvernată de smerenie și credință.